In 1953, ajuns in cea de-a cincea decada a vietii sale, Jacques Lacan incepe un seminar public asezat sub semnul intoarcerii la Freud – in realitate, Lacan viza o reinterpretare radicala bazata pe instrumente eterogene preluate din structuralismul lingvistic, din filosofia germana, din topologia matematica sau din antropologie. Vor urma 27 de ani de prelegeri psihanalitice vii si provocatoare dedicate unor teme diverse (transferul, logica fantasmei, Celalalt, psihoza, formatiunile inconstiente etc.) si avand un public select, format din crema intelectualitatii pariziene – R. Barthes, M. Foucault, G. Deleuze, F. Dolto, J. Kristeva si altii. Devenind tot mai populare, seminariile vor fi transcrise si publicate de catre ginerele lui Lacan, Jacques-Alain Miller, sub titlul generic Le Seminaire. Prima serie de prelegeri, dedicata scrierilor tehnice ale lui Freud, are o valoare aparte, caci reprezinta o buna introducere in psihanaliza lacaniana si in teoriile sale privind vorbirea si limbajul, Eul si Celalalt, realul, imaginarul si simbolicul si mai cu seama procesele subtile care au loc in cura analitica. ,,In amfiteatrul spitalului Sainte Anne, unde se desfasura saptamanal seminarul lui, Lacan vorbea cu o voce sincopata, din care razbateau suspine si ecouri. Avea intotdeauna la el cateva foi pline de insemnari si schite, al caror rol era sa umple momentele de suspans ale unui discurs deopotriva rezervat si expus. Uneori, mormaia ceva precum Oedip la Colona, incercand sa opreasca timpul intr o durata grea de tacere; alteori, ridica tonul asemenea lui Hamlet in fata mortii, contrazicand parca secreta incetineala a unei gandiri suferinde. Seminarul era spatiul unui catharsis colectiv, un veritabil laborator de cercetare pentru toti cei care luau parte la el: filosofi, psihanalisti, scriitori.” – Elisabeth Roudinesco, Jacques Lacan: schita unei vieti, istoria unui sistem de gandire
Brand/Autor Trei
