Dilibau ar putea fi varianta olteneasca, de la sfarsitul anilor 1980 si inceputul anilor 1990, a Amintirilor lui Creanga, doar ca din perspectiva unei Smarandite a popii din Caracal. Scrisa intr-un stil hatru, plina de „balade vesele si triste“ din Epoca de Aur si Epoca Tranzitiei, cartea Cristianei Belodan e liftul cu care veti descinde in copilaria unor pusti cu „tenesi“ de Dragasani si mintea doldora de idei care le dadeau palpitatii adultilor. Iar Dili, eroul central, este ca focul pe miriste: de neoprit. Copilului meu, aceasta carte i s-ar parea de genul fantastic sau suprarealist (daca ar sti ce inseamna asta). I-ar veni greu sa creada ca au existat copii capabili de sotiile, nazbatiile, dracoveniile si obrazniciile descrise aici. Pe mine si pe cei din generatia mea, insa, povestirile Cristianei Belodan ne transporta inapoi in timp, pe vremea cand, mici draci nesupravegheati ce eram, puteam sa punem la cale cu succes tot felul de blestematii de ingrozit adultii. Pe de alta parte, odrasle de fata bisericeasca, autoarea si fratele ei, numit cu drag Dilibau, sunt cel mai bun exemplu de „sa nu faci ce fac copiii popii“. – Catalin Striblea, realizator radio
Editura: Curtea Veche
