Carti sau tigari, George Orwell

19,95 RON

15,96 RON

Reducere 20%

Un volum remarcabil de eseuri si texte publicistice semnate de binecunoscutul autor al bestsellerurilor O mie noua sute optzeci si patru si Ferma Animalelor.

Volumul Carti sau tigari include o serie de eseuri si texte publicistice in care autorul britanic abordeaza, cu binecunoscuta sa incisivitate si umorul lui subtil, teme mai mult sau mai putin grave. Interesul redus pentru lectura al oamenilor obisnuiti (comentat in textul cu titlul explicit Carti sau tigari), atmosfera mizera dintr-un spital frantuzesc interbelic, zbaterile ridicole ale unui cronicar de carte sau slaba reactie a scriitorilor occidentali fata de starea literaturii din Uniunea Sovietica sunt doar cateva din subiectele abordate de Orwell intr-un demers in care dimensiunea etica e dublata de talentul jurnalistic si literar al acestui mare prozator din secolul XX.

“Nu exista nici un inlocuitor pentru George Orwell, asa cum nu exista nici un inlocuitor pentru Bernard Shaw sau Mark Twain… El a zgandarit, a provocat si a iritat mintile lenese, dar i-a si incantat pe cei carora le facea placere sa urmareasca spectacolul unei gandiri originale.” (Time)

„Dacă Orwell şi-ar fi trăit viaţa pînă la capăt, ar fi devenit cel mai mare critic literar modern al limbajului. El a trăit totuşi mai mult decît suficient pentru a transforma domeniul textelor politice într-o ramură a ştiinţelor umaniste, impunînd un standard de reacţie civilizată la complexa textură a vieţii.“(The New Yorker)

George Orwell (pseudonimul literar şi jurnalistic al lui Eric Arthur Blair) s‑a născut în 1903 în India şi a murit de tuberculoză, la Londra, în 1950. Orwell a studiat la Eton între 1917 şi 1921, publicînd în diferitele reviste ale colegiului, iar între 1922 şi 1927 s‑a angajat în cadrul Poliţiei Imperiale Indiene din Birmania, experienţă pe care a reconstituit‑o mai tîrziu în romanul Zile birmaneze (1934; Editura Polirom, 2003). Prima sa carte, Fluierînd a pagubă prin Paris şi Londra (1933), este o relatare emoţionantă şi mai ales comică a celor cîţiva ani de sărăcie autoimpusă pe care i‑a trăit după ce s‑a întors în Europa. Printre roma­nele sale din anii 1930 se numără O fată de preot (1935; Editura Polirom, 2011), Aspidistra să trăiască! (1936; Editura Polirom, 2009) şi O gură de aer (1939; Editura Polirom, 2010), dar adevărata recu­noaştere i‑au adus‑o alte două proze-repor­­taj:Drumul către Wigan Pier (1937), despre viaţa la limita sărăciei a minerilor dintr‑un orăşel din Lancashire, şi Omagiu Cataloniei (1938; Editura Polirom, 2009), despre propria sa experienţă din timpul Războiului Civil din Spania. Între 1943 şi 1945, ca director literar la Tribune, a publicat numeroase articole literare şi politice, colaborînd în acelaşi timp la Observer şi la Manchester Evening News. Fabula politică Ferma Animalelor (1945; Editura Polirom, 2002) şi distopia O mie nouă sute optzeci şi patru (1949; Editura Polirom, 2002) sînt cele mai populare romane ale lui Orwell şi au fost traduse în întreaga lume. În anul 2010 Editura Polirom a publicat în traducere o ediţie îngrijită de Peter Davison a Jurnalelor lui Orwell.

Confesiunile unui cronicar de carte/ fragment din volumul Cărţi sau ţigări

Într‑un dormitor rece, dar sufocant, presărat cu mucuri de ţigară şi ceşti de ceai băute pe jumătate, un bărbat într‑un halat ros de molii stă la o masă şubredă, încercînd să facă loc maşinii sale de scris printre mormanele de hîrtii prăfuite care o înconjoară. Nu poate arunca hîrtiile, căci coşul de gunoi e deja plin ochi şi, în plus, undeva printre facturile neplătite şi scrisorile la care nu a răspuns e posibil să fie un cec de două guinee, pe care el e aproape sigur că a uitat să îl depună la bancă. Există de asemenea scrisori cu adrese pe care ar trebui să le noteze în carneţelul lui. Şi‑a pierdut carneţelul de adrese, iar ideea de a‑l căuta – de fapt de a căuta orice – îi induce impulsuri suicidale acute.

E un bărbat de treizeci şi cinci de ani, dar arată de cincizeci. E chel, are vene varicoase şi poartă ochelari sau ar purta dacă singura lui pereche nu s‑ar rătăci sistematic. Dacă lucrurile îi merg normal, va suferi de malnutriţie, dar dacă a avut de curînd baftă, va suferi de mahmureală. În acest moment e unsprezece şi jumătate dimineaţa şi, conform programului său, ar fi trebuit să înceapă să lucreze cu două ore în urmă, dar chiar şi dacă ar fi încercat serios s‑o facă, ar fi fost enervat de ţîrîitul aproape continuu al telefonului, de ţipetele copilului, de huruitul unui pickhammer din stradă şi de cizmele grele ale creditorilor lui, ce tropăie în sus şi în jos pe scări. Cea mai recentă întrerupere a fost a doua sosire a poştei, care i‑a adus două prospecte şi o somaţie de plată a impozitelor tipărită cu roşu.

Nu mai e nevoie să spunem că această persoană e un scriitor. Ar putea fi poet, romancier sau scenarist de film ori radio, pentru că literaţii sînt foarte asemănători, dar haideţi să spunem că e cronicar de carte. El are acolo, pe jumătate ascuns sub mormanul de hîrtii, un pachet mare cu cinci volume pe care editorul lui i le‑a trimis împreună cu un bilet ce îi sugerează că „ar trebui să meargă bine împreună“. Au sosit cu patru zile în urmă, dar timp de patruzeci şi opt de ore cronicarul a fost împiedicat să deschidă pachetul de o paralizie morală. Ieri, într‑unmoment de hotărîre, a smuls sfoara de pe el şi a descoperit că acele cinci volume sînt Palestine at the Cross Roads, Scientific Dairy Farming, A Short History of European Democracy (care are 680 de pagini şi cîntăreşte două kilograme), Tribal Customs in Portuguese East Africa şi un roman, It’s Nicer Lying Down, probabil inclus din greşeală (1). Cronica lui – de opt sute de de cuvinte, să zicem – trebuie să „ajungă“ pînă mîine la prînz.

Trei dintre aceste cărţi tratează subiecte asupra cărora el este atît de ignorant, încît va trebui să citească cel puţin cincizeci de pagini dacă vrea să evite o boacănă care să‑l dea de gol nu doar faţă de autor (care, desigur, ştie totul despre obiceiurile cronicarilor de carte), dar şi faţă de publicul larg. La ora patru după­amiază va fi scos cărţile din învelitoarele lor de hîrtie, dar va suferi încă de acea incapacitate nervoasă de a le deschide. Ideea că va fi nevoit să le citească şi chiar mirosul hîrtiei are asupra lui acelaşi efect ca ideea de a mînca budincă rece din făină de orez condimentată cu ulei de castor. Şi totuşi, în mod curios, textul lui va ajunge în redacţie la timp. Cumva, ajunge întotdeauna acolo la timp. Pe la nouă seara mintea lui va deveni relativ limpede, iar el va sta pînă în zori într‑o cameră din ce în ce mai rece, în timp ce fumul de ţigară devine tot mai gros, va răsfoi cu profesionalism cărţile una după alta şi le va lăsa din mînă cu un comentariu final: „Dumnezeule, ce maculatură!“ Dimineaţa, cu ochii împăienjeniţi, morocănos şi neras, va privi timp de o oră sau două coala albă de hîrtie, pînă cînd limba ameninţătoare a ceasului îl pune în mişcare, înspăimîntîndu‑l. Apoi se porneşte dintr‑odată. Toate expresiile vechi şi mucegăite – „o carte ce nu trebuie ratată“, „ceva memorabil pe fiecare pagină“, „deosebit de valoroase sînt capitolele ce abordează etc., etc.“ – sar la locurile lor ca pilitura de fier sub atracţia magnetului, iar cronica va ajunge exact la dimensiunea potrivită şi exact cu trei minute înainte de termen. Între timp, un alt teanc de cărţi prost asortate şi neapetisante va fi sosit prin poştă. Deci totul merge înainte. Şi totuşi, cu ce speranţe măreţe îşi începuse cariera această fiinţă asuprită şi angoasată cu doar cîţiva ani în urmă!

Par să exagerez? Îl întreb pe orice cronicar cu rubrică – oricine scrie, să zicem, despre minimum o sută de cărţi pe an – dacă poate nega în mod sincer că obiceiurile şi caracterul lui sînt aşa cum le‑am descris. De altfel fiecare scriitor e cam genul acesta de persoană, dar a face cronică de carte mult timp şi nediscriminat este o slujbă deosebit de ingrată, iritantă şi obositoare. Implică nu doar lăudarea maculaturii – deşi implică şi asta, după cum voi arăta imediat –, ci şi inventarea constantă de reacţii faţă de cărţi care nu îţi inspiră nici un fel de sentimente spontane. Oricît de suprasaturat ar fi, cronicarul e interesat profesional de cărţi şi, din miile de volume care apar anual, probabil că există cincizeci sau o sută despre care i‑ar plăcea să scrie. Dacă e un as în domeniu, poate să ajungă la zece sau douăzeci dintre ele; dar cel mai probabil va ajunge la două sau trei. Restul muncii sale, oricît de conştiincios ar fi cu laudele şi criticile, este în esenţă vorbărie. Îşi varsă la canal spiritul nemuritor – un sfert de litru odată.

Marea majoritate a cronicilor oferă o descriere nepotrivită sau înşelătoare a cărţii despre care vorbesc. După război editorii au fost mai puţin în măsură decît înainte să îi strîngă cu uşa pe redactorii rubricilor literare şi să obţină panegirice pentru fiecare carte produsă de ei, dar, pe de altă parte, nivelul cronicilor a coborît din cauza lipsei de spaţiu şi a altor probleme. Văzînd rezultatele, oamenii sugerează uneori că soluţia constă în a lua cronica de carte din mîinile scribilor. De cărţile pe teme de specialitate ar trebui să se ocupe experţii, iar o mare parte din cronici, mai ales cele de roman, ar putea fi făcute foarte bine de amatori. Aproape orice carte e capabilă să‑i stîrnească sentimente aprinse – fie doar şi o neplăcere aprinsă – unuia dintre cititori, ale cărui idei despre ea ar valora cu siguranţă mai mult decît cele ale unui profesionist plictisit. Dar, din nefericire, după cum ştie fiecare redactor, genul acesta de muncă e foarte greu de organizat. În practică, redactorul se trezeşte că apelează de fiecare dată la echipa lui de scribi – „obişnuiţii“ lui, cum le spune.

Nimic din toate astea nu e remediabil atîta timp cît se consideră de la sine înţeles că fiecare carte merită o cronică. E aproape imposibil să vorbeşti despre cărţi la grămadă fără să lauzi grosolan şi exagerat marea lor majoritate. Pînă cînd nu ai o relaţie profesională de un fel sau altul cu cărţile, nu descoperi cît de proaste sînt cele mai multe dintre ele. În mult mai mult de nouă cazuri din zece singura critică cu adevărat obiectivă ar fi „Cartea asta nu are nici o valoare“, în timp ce adevărata reacţie a cronicarului ar fi, probabil, „Această carte nu mă interesează deloc şi nu aş scrie despre ea dacă nu aş fi plătit pentru asta“. Dar oamenii nu ar plăti ca să citească genul acesta de lucruri. De ce ar face‑o? Ei vor un fel de ghid al cărţilor despre care li se spune că ar trebui să le citească, vor un fel de evaluare. Numai că imediat ce sînt pomenite valori, standardele se prăbuşesc. Căci atunci cînd cineva spune – şi aproape fiecare cronicar spune aşa ceva cel puţin o dată pe săptămînă – că Regele Lear e o piesă bună şi The Four Just Men (2) e un roman de acţiune bun, ce sens mai are cuvîntul „bun“?

Mie mi s‑a părut întotdeauna că procedura cea mai bună e să ignori pur şi simplu marea majoritate a cărţilor şi să oferi cronici foarte lungi – o mie de cuvinte e un minimum absolut – acelora puţine care par să conteze. Notele scurte, de un rînd sau două, despre cărţi în curs de apariţie pot fi utile, dar cronica obişnuită de lungime medie, de vreo şase sute de cuvinte, nu are cum să fie altfel decît lipsită de valoare, chiar şi atunci cînd cronicarul vrea într‑adevăr s‑o scrie. Dar în mod normal nu vrea s‑o scrie, iar producţia de bucăţele, săptămînă de săptămînă, îl reduce curînd la silueta obosită, în halat de casă, pe care am descris‑o la începutul articolului. Oricum, fiecare om din lumea asta are pe cineva la care să se uite de sus, iar eu trebuie să spun, avînd experienţa ambelor profesii, că un cronicar de carte o duce mai bine decît un critic de film, care nici măcar nu poate să‑şi facă munca acasă, ci trebuie să meargă la vizionări de la ora unsprezece dimineaţa, şi căruia, cu una sau două excepţii notabile, i se cere să‑şi vîndă onoarea pe un pahar de sherry prost.

(Tribune, 3 mai 1946; New Republic, 5 august 1946)

(2) Roman poliţist de Edgar Wallace

Cumpara aceasta carte si beneficiezi de 20% reducere